Credință

Sufletul Transilvaniei: bucurii, lacrimi și doruri fierbinți

Mă încântă orice revenire în Ardeal, pășind pe covorul splendid al culorilor din copilărie. Transilvania pământurilor lucrate, a caselor îngrijite, cu ferestre și flori, cu biserici vechi și cetăți milenare.

Mi-a fost dor de țara meșterilor, a tâmplarilor și sticlarilor care sporesc frumusețea vieții orășenești. Jinduiam să revăd și meniurile tradiționale din restaurantele ungurești, cu aperitive iuți și cremă de zahăr ars oferită la desert. Bucuria gastronomică are o savoare aparte și-n patria lui Pintea Viteazul și a haiducilor îndrăgostiți de libertate. 

M-am odihnit privind fața senină a oamenilor din Țara Lăpușului și noblețea maramureșenilor în straie populare, deloc străine de ținuta dacilor liberi de pe columna lui Traian: cioareci bărbătești largi, în genul ițarilor purtați de țărani, dar și, pe timpul iernii, faimoasa șubă cu blană pe dinăuntru. Iubesc vechea tradiție românească a luptei contra iobăgiei, împotriva taxelor și dărilor impuse cu asprime de regimul habsburgic.

Nu suntem neam prost, de cerșetori! Mă impresionează lecția de demnitate a evreilor care și-au înfruntat cu demnitate destinul tragic în condițiile ocupației naziste a Transilvaniei.    

Mi-a mișcat inima povestea Ardealului sfânt al creștinilor capabili de jertfă pentru aproapele. Colindele noastre de Crăciun păstrează și astăzi focul mistuitor al credinței în Dumnezeu, descoperit prin cuvântul Scripturilor și prin splendoarea creației.

Cerurile spun slava Creatorului, mai ales într-o noapte de vară petrecută la Bran, la Sighișoara, sau lângă capul lui Mihai Viteazul, la Turda. Un fior special te pătrunde-n cimitirul săracilor din Sighet și-o bucurie neașteptată îți cercetează sufletul în preajma Catedralei Reîntregirii din Alba-Iulia, vizitată de Regele Ferdinand și Regina Maria în toamna anului 1922.

Fără Ardeal, n-am putea spune că România e întreagă. I-ar lipsi sufletul transilvănean, cântul strămoșilor, poezia spațiului mioritic, vraja apelor repezi coborâte din Carpați.

Când ascult horitul lui Grigore Leșe și dacă recitesc poeziile lui Octavian Goga, înțeleg mai bine jalea și bocetul sfâșietor al țăranilor împilați, secole la rândul.

Ardealul lacrimei de prunc, dar și al plânsului de mamă: iată locul unde suferința devine brand național. La noi sunt codrii verzi de brad / Și câmpuri de mătase; / La noi atâția fluturi sunt, / Și-atâta jale-n casă. // La noi nevestele plângând  / Sporesc pe fus fuiorul, / Și-mbrânțisându-și jalea plâng / Și tata, și feciorul

Bucuria, așadar, se îmbină organic cu experiența durerii, pe care astăzi bătrânii o resimt mai ales prin plecarea feciorilor spre largi depărtări, în marea străinătate. Poate c-a sosit momentul întoarcerii noastre la rădăcina credinței populare.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *