În timp ce China și Rusia caută subminarea supremației economice și militare a Occidentului, europenii și americanii se întreabă ce este o femeie sau câte genuri sunt?
Asistăm la o revoluție culturală permanentă, care încearcă să modifice înțelesul familiei. Un puternic lobby LGBTQ s-a infiltrat în aproape toate guvernele occidentale, dar și-n marile corporații sau instituțiile transnaționale (precum ONU, OMS ori UNICEF) a decis să înlocuiască viziunea biblică despre bărbat și femeie cu o perspectivă nouă, profund diferită.
Politica identității sexuale promovată de Stânga radicală ne spune că fundamentul biologic al oricărei persoane poate fi înlocuit cu ajutorul tehnologiei. Asistăm, așadar, la o revoltă împotriva naturii (care decide dacă un copil e băiat sau fată) și a Creatorului însuși (vinovat, pesemne, pentru o operă imperfectă).
Ideologii revoluției sexuale nu s-au oprit la cererile de legalizare a avortului. N-a fost suficient să oferim cuplurilor homosexuale dreptul la uniune civilă. Ni s-a cerut să permitem unor bărbați adulți să adopte bebeluși născuți de o femeie prin definiție heterosexuală. Faimosul lobby LGBTQ a pătruns, apoi, în marile Universități americane, inclusiv în faimoasa Ivy League. S-au înființat zeci de institute interdisciplinare și sute de catedre preocupate sau, mai bine zis, obsedate de-o singură temă: identitatea de gen.
Industria doctoratelor a permis înflorirea unei literaturi pseudo-științifice care neagă existența celor două sexe biologice specifice pentru homo sapiens sapiens. Oameni în toată firea au ajuns să susțină public că numărul de cromozomi nu contează în definirea bărbatului sau a femeii. Activismul ideologic și propagandistic s-a mutat, apoi, în domeniul juridic, în cercurile bisericești și sfera decidenților politicii externe.
Comisia Europeană și Departamentul de Stat al Americii au început să exporte ideologia LGBTQ către țările africane, acuzate pentru o mentalitate înapoiată, care nu permite mariajul între persoanele de același sex. În mod special, țări precum Uganda sau Nigeria s-au trezit expuse și rușinate pentru că refuză politica identității de gen.
Partizanii ideologiei transgender au cerut instituțiilor academice să recunoască existența mai multor pronume specifice diferitelor orientări sexuale non-binare. Pentru că a refuzat să se conformeze noilor cerințe, un profesor universitar de psihologie din Toronto, Jordan Peterson, a ajuns în centrul unor controverse fierbinți.
Spălarea pe creier a tinerelor generații nu s-a oprit aici. Sute de filme difuzate pe diferite platforme, precum Netflix, HBO, Amazon sau DisneyPlus, au început să prezinte într-o lumină favorabilă nu doar relațiile homosexuale consensuale (chiar dacă promiscue sau ocazionale), ci și explorarea perversității sau boicotul la adresa ideii de familie tradițională. Normalizarea desfrâului și a pornografiei n-a mai lăsat loc pentru căutarea iubirii romantice. Mișcarea #metoo a permis suprapunerea imaginii bărbatului cu noțiunea de violator.
Și-n România au apărut faimoasele sex-shops, fiind deschise chiar și-n apropierea unor biserici, școli sau teatre. Valul liberalizării practicilor sexuale a atins cote nebănuite acum zece sau douăzeci de ani. Politicieni precum Emmanuel Macron s-au angajat să ofere adolescenților acces gratuit la prezervative. Oricine susține o perspectivă tradițională asupra relației dintre bărbat și femeie e imediat acuzat de bigotism, sexism ori homofobie.
Femeia tânără a ajuns să-l privească pe bărbat ca pe un prădător sau agresor și nicidecum ca pe un partener dornic să ofere și să primească iubire, protecție, afecțiune și respect. Mediile academice și cercurile gazetărești s-au trezit practicând, din nou, auto-cenzura.
Noua cinematografie a ajuns să caricaturizeze imaginea familiei nucleare. În loc să portretizeze cuplurile fericite sau poveștile reușite, celebrând dragostea conjugală și fidelitatea între soți, regizorii de film s-au preocupat de patologia relațiilor dintre copii și părinți și, îndeosebi, asupra urii dintre băieții adolescenți și tați. Temele recurente ale industriei divertismentului sunt binecunoscute: trauma copiilor, vinovăția adulților, resentimentul transmis din generație în generație. Rezultatul? Un peisaj cultural mizerabilist, deprimant, lipsit de-o elementară bucurie de-a trăi (joie du vivre).
Nu sunt filozof, nici psiholog, deci n-am pretenția să înțeleg cărțile sofisticate sau filmele complicate aprobate de comunitatea LGBTQ. Nu voi nega niciodată faptul că există persoane de orientare homosexuală care, prin meseria pe care o practică, aduc o contribuție pozitivă societății noastre. Ceea ce mă uimește este dorința de subminare sistematică și concertată a familiei naturale.
Nu știu dacă faimosul lobby LGBTQ dorește doar să controleze discursul public sau caută accesul rapid la banii guvernelor și la fondurile corporațiilor private. Văd, însă, gravele consecințe înregistrate la nivel psihologic.
Așa cum teologia creștină vorbește despre păcatele săvârșite fără voie, Biserica Diversității crede că ești vinovat față de minoritățile sexuale chiar și într-un mod tacit, involuntar sau inconștient. Așa cum Vaticanul compunea pe vremea Inchiziție liste de autori interziși, trusturile media sau corporațiile virusate de ideologia woke prezintă publicului persoanele non grata, acuzate de știutele erezii: micro-agresiune, rasism structural, misoginism, suprematism alb, conservatorism.
Dacă Părinții fondatori au separat prin constituție Biserica de Stat, politicienii de astăzi unesc interesele guvernului cu ideologia woke a religiei diversității. Rezultatul? Persecuția fățișă a celor care contestă narațiunea dominantă a Stângii radicale.
Răsfoind cărțile scrise-n vechime, am aflat că nu doar creștinii au apărat unitatea legăturii matrimoniale dintre bărbat și femeie. Pentru Aristotel, atributele naturale ale mamei (compasiunea) atribuiau femeii căsătorite rolul de îngrijitor al copiilor. Casa, putem spune, era imperiul doamnelor. Cetatea, în schimb, trebuia apărată de bărbați. Grecii credeau în pregătirea militară a celor chemați să lupte. Femeia organizează treburile domestice iar capul familiei, bărbatul, se implică-n activitățile economice și politice.
Evident, multe s-au schimbat din Antichitate și până astăzi. Economia modernă fructifică talanții femeii (și, uneori, chiar îi exploatează). Cine poate nega rolul major al învățătoarelor și al profesoarelor în educarea tinerelor generații? Multe s-au schimbat, însă nu și natura umană. Femeia zilelor noastre alege, uneori, să aibă o carieră profesională. Ceea ce Aristotel ne propune să vedem este rolul complementar al soților angajați în creșterea copiilor. Nu războiul dintre sexe, ci dialogul între bărbat și femeie ar putea asigura stabilitatea emoțională și intelectuală a copiilor care doresc să se formeze într-un climat liniștit.
În zorii lumii moderne, un gânditor iluminist precum John Locke afirma și susținea caracterul natural al contractului matrimonial bazat pe consimțământul liber al ambilor parteneri, care își cedează reciproc drepturile și autoritatea în vederea formării unei familii. În absența tatălui și a mamei, educația emoțională și intelectuală a copiilor suferă. Pentru Locke, Locke familia reflectă un efort de voință al unor adulți care se angajează în slujirea unui ideal: nu doar perpetuarea biologică a speciei, ci transmiterea unor bunuri spirituale și materiale.
În secolul XX, Ioan Paul al II-lea s-a dovedit a fi un teolog pasionat de misterul iubirii conjugale, redactând Familiaris Consortio care insistă asupra dimensiunii stoice și asupra logicii sacrificiale care animă familia creștină. Lectura Bibliei, viața sacramentală, rugăciunea, îngrijirea copiilor, pasiunile culturale și toate celelalte virtuți creștine întăresc legătura matrimonială.
Occidentul a fost puternic atunci când a încurajat, prin legislație și moravuri, întemeierea familiilor lărgite. În mod paradoxal, culturi asiatice inspirate de șintoism sau de învățăturile lui Confucius au ajuns să prețuiască mai mult căsătoria decât lumea decadentă a Europei și a Statelor Unite.
Trebuie să ne revenim în fire.
Putem să respectăm pluralismul ideilor, fără să acceptăm dictatura unui relativism moral.
