Credință

Dunărea albastră (cu gândul la Colorado sau Mississippi)…

Dunărea

Go West

Aveam 21 de ani și, împreună cu alți trei băieți, planificasem fuga. Vă reamintesc că eu aveam deja un frate plecat în America și ne puneam speranța că vom primi ajutorul potrivit. Toți cei cu care făcusem planul pentru a trece Dunărea erau pocăiți de-ai mei: Pia, Ion și Costel. Oameni buni, dar care nu știau neapărat să înoate! Ne trebuia curaj. Aveam nevoie de credință, perseverență și simț al observației. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, stații de internet sau aplicații precum Google Maps. În plus, orice trecere ilegală a frontierei (fără pașapoarte și fără invitație din străinătate) era răsplătită cu bătaia și câțiva ani grei de închisoare. Cu câteva zile înaintea expediției mă tot frământam să găsesc un pretext valid pentru a vizita Moldova Nouă, pe unde Dunărea părea mai accesibilă. În zonele de graniță nu puteai pătrunde fără un motiv întemeiat. 

Fiind suplu și vioi, m-am gândit să-mi inventez un nou statut social: devenisem peste noapte instructor de dansuri populare: Lăsai puşca ruginită / Și-o apucai pe-o vale adâncă / Și-o apucai pe-o vale adâncă / Unde numai cucu cântă… Simplu ardelean la origini, trebuia să cunosc frumusețea folclorului bănățean! Am obținut o hârtie oficială pentru deplasarea-n zona bogată-n istorie. Pe așezarea unui vechi castru roman crescuse o comunitate frumoasă, cu nenumărați români, sârbi, romi, cehi și nemți, trăind în bună înțelegere. Din pricina frontieriștilor care plecau spre Iugoslavia, portul dunărean era strașnic păzit de Miliție. Am luat, așadar, trenul din Cluj până la Timișoara, având câteva sute de dolari în buzunar, o casetă cu muzică populară și un walkman conectat la căști. După ce ne-am suit în autobuzul de Moldova Nouă, ne-am trezit cu două rânduri de controale. Cu nonșalanța specifică vârstei, ne-am prezentat zâmbitori buletinele și i-am convins pe milițieni că dansurile bănățenilor sunt cele mai frumoase din toată România! 

Moldova Nouă

Am ajuns pe la miezul zilei în orașul cu rădăcini într-o cetate dacică numită Mudava. Știam că pescuitul era principala ocupație a locuitorilor, pe lângă dulgherit, comerț și minerit. Dar nu povestea sturionilor sau legenda voievodului Glad ne interesa pe noi, nici peștera din Gaura Chindiei cu inscripții slavonești sau frumusețea pădurilor de paltin, ci locul potrivit pentru a trece Dunărea spre libertate. Cu ajutorul unui prieten medic, intrasem în posesia unei foi de drum semnată, ștampilată, dar necompletată. Unul dintre cei trei amici închiriase un apartament din Moldova Nouă, loc unde ne-am întâlnit pentru a mânca și pentru a face planul. Mai aveam asupra noastră o cameră pneumatică (formatul Dacia 1300) și o mică bărcuță de cauciuc. Se lăsase seara și apropierea nopții tensiona fiecare minut, fiecare secundă, fiecare clipă. Știam că Miliția patrula frontiera zi și noapte. Chiar și unui polițist era greu să-i explici că înveți dansuri populare pe întuneric, cu ajutorul unui cauciuc!   

Așa se făcea c-am părăsit apartamentul mergând prin șanțul de lângă drum. Când vedeam la orizont farurile unei mașini, ne aruncam automat pe burtă. În locul refrenelor amoroase din muzica bănățeană, auzeam doar greierii ascunși prin iedera albă. Am avut șansa să prindem un ceas mai liniștit. După ce-am lăsat în urmă ultimul vehicul ARO al Armatei, am părăsit șoseaua și ne-am apropiat de malul Dunării.

Vă reamintesc că n-aveam barcă de salvare și că doi din grupul celor patru tineri nu știau să înoate. Întunericul era profund și doar câteva luminițe se vedeau pe malul Iugoslaviei. Trebuia să să evităm insula Ostrov și să parcurgem întreaga distanță luminați de razele lunii. Mi-am spus rugăciunea-n gând și-am pătruns în apa bătrânului fluviu. Știam că ne așteaptă câteva ore bune de luptă cu curenții celui mai mare râu al Europei. După ce scăpaserăm de milițieni, acum ne temeam de soldații-sentinelă, postați pe litoralul românesc al Dunării.

Ceaușescu dăduse dispoziție ca orice trecere ilegală a frontierei să fie descurajată iar vinovații prinși în flagrant delict să fie lichidați chiar printr-o execuție sumară, sub o ploaie de gloanțe. (Blestemul i s-a întors dictatorului chiar la Târgoviște, pe data de 25 decembrie 1989.) În plus, trebuia să evităm orice ambarcațiune care s-ar fi putut deplasa pe timp de noapte, fără să ne vadă.

Nu vă temeți

Doar eu și Pia știam să plutim la suprafața apei: parcă am fi fost Jim cu Huckleberry Finn călătorind pe Mississippi… Am legat de noi mica barcă artizanală și îi trăgeam pe ceilalți după noi, fiind împinși la vale de curenți. Singurul obiect după care m-am putut orienta era ceasul subacvatic de pe mână. Adrenalina făcea să nu simțim deloc foamea sau frica de necunoscut. Îmi era străină chiar și oboseala. Aveam un singur reper: luminițele de pe celălalt mal. Unul dintre confrații era mai temător și, prin bezna deasă a nopții, el mai vedea și umbre de soldați. Atunci am realizat cât de paralizantă poate fi, pentru unii oameni, spaima sau angoasa. Din fericire, n-am avut parte de incidente neplăcute. Dumnezeu ne-a păzit ambarcațiunea și, pe la ora 5.30 dimineața, după multe ceasuri de luptă cu fluviul, ne-am trezit pe teritoriul Iugoslaviei. Nu părăsisem lagărul comunist, dar aveam speranța unei lumi mai bune. Începeam să gustăm din firesc și normalitate.

Prima povară pe care-am dat-o jos de pe umeri a fost frica. Nu ne mai temeam nici de trupele Securității, nici de soldații Armatei ceaușiste. Am căutat câteva indicatoare care să ne arate drumul spre Belgrad și-am purces spre capitala unei țări superbe, pe atunci încă pacificate.

Toată lumea știe povestea rupturii Iugoslaviei de sub influența Moscovei. Cu toate păcatele sale, comunistul Tito crescuse de tânăr într-o atmosferă cosmopolită, lucrând chiar înainte de primul război mondial pentru fabrica de automobile Benz și, mai târziu, ca șofer la Daimler. Șeful partizanilor antifasciști cunoștea, așadar, superioritatea tehnologică a Occidentului față de imperiile asiatice. Născut într-un spațiu de civilizație guvernat de austro-ungari, Josip Broz năzuise spre idealurile de egalitate ale clasei muncitoare, participase la revoluția lui Lenin, dar s-a trezit dezamăgit de tacticile criminale ale lui Stalin. Bolșevismul acestuia din urmă sugrumase cu sânge rece orice ideal. Închis, ca și Dostoievski odinioară, în Fortăreața Petru și Pavel din Sankt Petersburg, revoluționarul de odinioară devenise, spre bătrânețe, un avocat al burgheziei central-europene, fiind simpatizat chiar de Winston Churchill și Eleanor Roosevelt. Ateu cu formație catolică, Mareșalul Tito a ocrotit libertatea religioasă mai mult decât orice alt lider comunist. Decenii la rândul, grație conceptului de auto-determinare (samoupravljanje), Iugoslavia și-a menținut prosperitatea economică de invidiat între țările fostului lagăr sovietic (membrele pieței CAER). 

Am avut personal experiența prieteniei cu sârbii, imediat după ce-am trecut granița. Știam binișor limba rusă învățată la școală și, deci, n-am avut probleme să cer sfaturi de drum unei familii de țărani simpli aflați într-una dintre localitățile cu nume pitorești: Golubăț, Leskovac, Klenje, Miljević… Mai aveam la noi câteva felii de salam și brânză și le-am putut oferi cadou celor care ne-au deschis poarta casei lor. I-am explicat bărbatului familiei că doream să ajungem în Italia și i-am spus că-i pot oferi câțiva dolari dacă ne ajută să ajungem la Belgrad. Sârbul ne-a zâmbit, ne-a oferit ceva de mâncare și ne-a însoțit până la autobuz, cumpărându-ne patru bilete de voiaj. Uitasem să-i spun că sunt dansator din România și că mă interesează muzica populară din Banatul sârbesc! Ne-am luat bagajele de mână și ne-am așezat pe scaun, privind melancolic un peisaj asemănător cu cel lăsat acasă. Credeam, atunci, că niciodată nu voi mai reveni prin Europa, nicidecum prin Balcanii bântuiți de stafia comunismului…

Ajunși la autogara din Belgrad, am luat un taxi și l-am rugat pe șofer să ne aducă până la gară. Era o clădire istorică somptuoasă, pe unde trecuse și faimosul Orient Express. (Astăzi turiștii pot descoperi în aceeași incintă Muzeul Nikola Tesla.) Pe noi, refugiați din România, chiar nu ne interesa Orientul, ci doar Occidentul. Am căutat primul tren cu destinația Ljubljana (pe nemțește Laibach). Văzând restaurantele de lux și vitrinele curate, cu rafturi pline de produse nemțești (precum pantofii Puma sau Adidas), am înțeles că simpla învecinare cu Apusul aducea, pentru sloveni, mai multă prosperitate. Plecasem din Cluj cu 613 dolari în buzunar și mi-am promis că nu voi cheltui banii pentru mofturi, oricât ar fi fost de tentante produsele capitalismului. 

Iugoslavia, Italia, SUA

Spiritul de unitate a caracterizat mică noastră echipă. Nu ne-am certat, nu ne-am dezbinat nicio clipă. Îmi amintesc că, apropiindu-ne de frontiera cu Italia, grănicerii însoțiți de câini au început să facă tot felul de controale. Pasagerii erau așezați în compartimente de câte opt persoane fiecare. În mod ciudat, soldații n-au mai intrat să ne verifice. Știam că mama făcuse rugăciuni fierbinți pentru a fi ocrotiți pe drum. Înainte de plecare, am avut o înștiințare în cuget: du-te căci eu, Domnul, voi fi cu tine! Iată de ce un duh de pace m-a însoțit mereu. Știa că totul va fi bine și că bunul Dumnezeu îmi va purta de grijă. 

Destinația noastră finală? Trieste. Am crezut că putem lua din Ljubljana un taxi pentru a merge până la granița cu Italia. Am întâlnit însă un șmecher care ne-a luat banii, ne-a fraierit și ne-a lăsat cu buzele umflate. Decepționați, dar parcă și mai motivați, am decis să mergem pe jos până-n capitala regiunii Friuli-Venezia Giulia, fosta colonie a împăratului Iulius Cezar.

Related Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *