Altele

De ce am plecat în America?

Am copilărit în inima Transilvaniei iar ardelenii au avut mereu o slăbiciune pentru America. Secole de suferință i-au făcut pe români să viseze la libertate. Vorba poetului: La noi nevestele plângând / Sporesc pe fus fuiorul, / Și-mbrânțisându-și jalea plâng / Și tata, și feciorul. Versurile lui Octavian Goga descriau perfect starea noastră sub dictatură. Până să vină comuniștii, încă de pe la jumătatea secolului XIX, drept răspuns la starea de asuprire austro-ungară, liderii multor comunități locale au luat drumul Occidentului. Țărani ardeleni ajunseseră deja la 1840 prin statul Illinois, întemeind familii, afaceri și biserici. Mulți au rămas patrioți febrili și militanți în favoarea Marii Uniri de la 1918, pe care au susținut-o din toate puterile. 

Zvonurile despre viața bună a românilor de peste Ocean i-au făcut și pe membrii familiei mele să viseze la pământul făgăduinței. Fratele meu Gligor deja aplicase pentru viză în America. Deși nu mă puteam plânge din lipsa banilor, pentru că lucrasem în câteva restaurante scumpe din Cluj. Iubeam România și admiram performanțele sportivilor noștri care câștigaseră la Los Angeles atâtea medalii de aur: Ivan Patzaichin la canoe, Nicu Vlad la haltere, Doina Melinte și Maricica Puică la atletism, Elisabeta Lipa la canotaj, Ecaterina Szabo la gimnastică. Și fotbalul avea performanțe de nivel mondial. Echipa celor de la Steaua București (pe care am avut ocazia să-i văd pe stadionul din Ghencea) includea figuri precum arădeanul Duckadam, sârbul Belodedici, atacantul Gabi Balint, vârful Victor Pițurcă sau brașoveanul Marius Lăcătuș.

Eram mândru că sunt român, dar mă sufocau prostiile debitate la televizor de Partidul Comunist, absența libertății de mișcare, atmosfera apăsătoare, cenzura și propaganda. Eram tânăr și-mi doream o viață ieșită din tiparul stabilit de Nicolae Ceaușescu, Emil Bobu sau alți politruci ai vremii. În adolescență, avusesem și un vis ciudat, dar care mi s-a imprimat puternic în țesutul memoriei. Se făcea că eram deasupra unui zgârie-nori, priveam o mare-n depărtare și simțeam că sunt stăpân nu doar pe clădire, ci pe toate gândurile mele. 

Având o dorință arzătoare să cunosc posibilitățile infinite ale Americii, am hotărât deci să plec. Era primăvara anului 1985. Cu câteva zile înainte să plec către granița de vest a României cu Iugoslavia am răsfoit ziarele. Scânteia, organul oficial al PCR, lăuda victoria comuniștilor italieni la alegerile regionale din Toscana (46.2%). Dincolo de tulburările politice, lumea sportului își trăia spectaculos dramele competiționale. Marele pilot francez Alain Prost, rivalul lui Ayrton Sena, câștigase circuitul de la Monaco (Grand Prix). Occidentul își exercita, așadar, toată puterea de atracție asupra imaginației mele  O singură persoană cunoștea decizia mea intimă de-a pleca: mama. Acestei femei îi acordasem toată încrederea mea de fiu ascultător și, totuși, rătăcitor. Știu și astăzi că rugăciunile celei care m-a odrăslit m-au ajutat să-mi ating obiectivul.

Era o zi călduroasă de vară. În 20 mai 1985 am hotărât să fac pasul. Nu mi-a fost frică, deși știam că încălcam o lege absurdă a regimului Ceaușescu. Ținuți ca într-un țarc, cei mai înzestrați sportivi, artiști sau oameni de știință ai României n-aveau voie să plece la concursuri, olimpiade sau congrese internaționale fără o aprobare specială din partea Partidului. Am hotărât că n-aveam voie de ștampila nimănui pentru a fi liber. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *