Când i-a vizitat pe mirii din Cana Galileii, Isus le-a adus bucurie, transformând apa-n vin. Domnul Hristos s-a așezat la masă cu cei sărbătoriți, oferind întregii familii darul prezenței Sale. Atunci când ne lipsește un lucru material, Dumnezeu revarsă un har special. Ceea ce ne lipsește este doar credința curată a copiilor care se încred în bunăvoința Tatălui ceresc.
Îmi doresc adesea să regăsesc sinceritatea relației cu Dumnezeu pe care mama știu că o avea din fragedă pruncie. Astăzi am ajuns să punem mare preț pe explicațiile științifice, abordările raționaliste și încadrările intelectuale. Doar că, pentru mine, bucuria însoțirii cu Domnul Isus n-are nevoie de prea multă filozofie. El este Calea, Adevărul și Viața. Cine dorește să-și umple inima cu harul Duhului Sfânt, acela trebuie să-și golească mintea de cugete viclene. Să stai în preajma lui Isus a fost o enormă binecuvântare pentru cei care, oameni simpli, s-au strâns la nunta din Cana.
Să guști din bucuria trăirii cu Dumnezeu înseamnă să renunți la grijile lumești. Astăzi, anxietatea a ajuns o boală. Oamenii se lasă consumați de nimicuri. Cele mai triviale probleme ajung să copleșească sufletele necredincioșilor, care nu știu ce înseamnă să-ți predai viața Domnului Hristos. Da, avem cu toții responsabilități, însă Isus ne-a cerut să privim spre păsările cerului și către crinii pământului (Matei 6, 25-34), a căror slavă întrece toată gloria împăratului Solomon. Cândva am citit un cuvânt din Magda Isanos: Ochiul lui Dumnezeu șade deschis… / Haina Lui mirosind a ierburi și cer / Fără să știe orașul de piatră și fier.
Există un adevăr al lumii văzute pe care doar poeții știu să-l rostească.
Toată creația este cuprinsă-n purtarea de grijă a Creatorului. Dacă ne-am gândi zilnic la Pronia cerească, atunci nu ne-ar mai consuma grija cea de toate zilele, după cum nici distracțiile n-ar mai pune stăpânire peste inimile noastre. Gândul duhovnicesc este, întotdeauna, eliberator. Privind păsările, florile și stelele, înțelegem nu doar imensitatea și frumusețea universului plăsmuit de Dumnezeu, ci și bunătatea lumii zidite prin Cuvânt.
Francisc de Assisi simțea că până și îndepărtatul soare îi este aproape, ca și sora luna. Oare de ce? Pentru că oricine trăiește cu Dumnezeu aduce-n proximitate lucrurile distante: timpul și spațiul devin relative și tot ceea ce pare inaccesibil devine ușor sesizabil. Infinitatea Creatorului e atât de copleșitoare, încât stelele par niște simple mărgele.
Crinii pământului nu se preocupă de ceea ce cred trecătorii, ci doar înfloresc și-și dăruiesc parfumul în fiecare noapte. O viață fără griji presupune o credință specifică pruncilor, capabili să privească inocent și simplu către darul creației. Florile nu se justifică, nici nu se explică, ci doar manifestă atributul divin al frumuseții, într-o deplină splendoare. Cum spunea Alexandru Macedonski, În crini e beția cea rară / Sunt albi, delicați, subțiratici...
Spui flori și te gândești la frumusețe, eleganță și bucurie. Spui păsări, și-ți vin în minte calitățile cântecului, zborul sprinten, firescul și autenticitate.
Cred că nici păsările cerului, nici crinii pământului n-au lipsit de la nunta din Cana Galileii.
