Afaceri

Carisma și arta conducerii: ospătar, constructor, om de afaceri

După zeci de ani petrecuți în America, am ajuns să descopăr câteva dintre secretele magnetismului personal și ale artei conducerii. Spre deosebire de alții, n-am învățat secretele vieții din cărți, ci din interacțiunea zilnică, plină de provocări, cu oameni din toate mediile sociale. 

Ca și Silvio Berlusconi, lider incontestabil al Italiei pentru multe decenii, am practicat la prima tinerețe meseria de ospătar. Dincolo de faptul că puteam face mai mulți bani decât orice angajat al unei instituții publice, am ajuns să învăț o tehnică importantă: arta observării comportamentului uman. Am înțeles că unii au lipici, iar alții nu. Tehnic vorbind, termenul foarte uzitat astăzi de politicieni, oameni de afaceri și jurnaliști este cel de carismă. Am să-i las pe filozofi să deslușească evoluția istorică și semantică a acestui substantiv cu rădăcini grecești. Știu sigur că vorbim despre o calitate nativă care poate fi șlefuită prin disciplină sau, dimpotrivă, deteriorată printr-un comportament neglijent. 

Ca ospătar, am învățat să deosebesc repede între clienții mai pretențioși, dar generoși, și clienții mereu nemulțumiți, săraci și prost-crescuți. Din acest motiv, știam că trebuie să fiu prompt și să ofer servicii ireproșabile celor generoși și prosperi, dornici să mai revină la restaurant. Poate că standardele înalte pe care mi le-au impus acești vizitatori exigenți m-au făcut să-mi șlefuiesc carisma personală.

Știu că aveam o ținută impecabilă: pantofi lăcuiți, pantaloni călcați la dungă, frizură îngrijită, cămăși albe, sacou fără cusur. Nu eram niciodată transpirat și nu trădam niciodată pe față vreo nemulțumire oarecare.

Zâmbeam non-stop, vorbeam politicos, mă făceam simpatic.

Așa am învățat să-mi antrenez zilnic magnetismul personal, făcând mai multe vânzări decât toți cei din jurul meu.

Văzând că știu să atrag clienți de calibru, bucătarii au început să mă îndrăgească iar șeful restaurantului m-a promovat într-o zonă de maximă vizibilitate. Eram un puști de vreo șaptesprezece ani, dar înțelegeam că sunt mici tehnici de care mă pot pentru a crește eficiența muncii mele, zi de zi, ceas de ceas. Am înțeles foarte devreme puterea concentrării: când luam o comandă eram total dăruit clientului care-mi vorbea înfometat, privindu-l direct în ochi (despre care știam că sunt fereastra sufletului). Starea de prezență înseamnă să înregistrezi fiecare micro-semnal, fiecare nerv al feței, fiecare sunet din împrejurimi. 

Fiind obligat să mă mișc repede, am învățat și să respir adânc. Iuțeala nu e musai să se combine cu împrăștierea. Dimpotrivă, atenția la fiecare detaliu presupune detașarea de multe ispite omenești, prea omenești: sporovăială, bârfă, glume prostești, vorbărie goală. Starea de încordare, socotită de unii colegi neplăcută, pe mine mă întărea. Oamenii carismatici sunt căliți, experimentați, greu încercați.   

Mi s-a întâmplat să greșesc comanda unui client? Au fost situații când o farfurie s-a spart? Poate că da (însă nicidecum frecvent). N-am căzut niciodată într-o stare necontrolată de supărare. Am știut să depășesc rapid momentele de încercare. Treptat, am înțeles că fiecare gând negativ sau pozitiv este, de fapt, un impuls electric transmis creierului. Iată de ce am preferat să spun o rugăciune din inimă (ajută-mă, Doamne Dumnezeul meu), decât să înjur, să blestem ori să dau situației nedorite, dar trecătoare, vreo definiție apocaliptică.  

Mintea noastră e sediul multor conversații toxice.

E foarte important să dai volumul mai încet vocii pesimiste, fără să elimini din conversație ceea ce exprimăm, îndeobște, dar strict metaforic, prin formula: avocatul diavolului. Da, sunt și situații-limită. Da, există și catastrofe. Totuși, o abordare negativistă pierde din vedere ceea ce englezii numesc prin the big picture.

Am încercat să nu port niciodată pică nimănui, chiar și persoanelor care mi-au făcut rău. Uneori am scris pe-o foaie de hârtie reproșurile pe care le-aș fi dorit adresate adversarului meu. Imediat după ce terminam pomelnicul de reproșuri, realizam că atacul direct nu reprezintă o soluție. Am preferat să fac, atunci, un reproș punând mai curând o întrebare. Pe cineva care întârzia la o întâlnire prestabilită îl întrebam dacă are nevoie de-o baterie la ceas. Există atâtea tehnici inspirate din pedagogie pe care liderii unei echipe pot să le folosească atunci când și-ar dori să amelioreze un comportament neglijent, dar mai ales cultura organizației.

Carisma, așadar, presupune comunicare permanentă.

Partenerii de afaceri ajung să te simtă și să-ți ia temperatura doar printr-o privire. Iată de ce spun, adesea, că la intrarea-n birou e bine să folosești coșul de gunoi pentru a-ți arunca cu năduf toate grijile lăsate acasă.  Când ești printre colegii de la lucru, e bine să cauți să dialoghezi și cu oameni care-ți sunt complet necunoscuți. Doar acasă poți avea pretenția de-a fi înțeles.

Când conduci o firmă, nu ești părinte, ci doar un lider vizionar, chemat să le ofere oamenilor rațiunea pentru care s-ar putea depune un efort suplimentar într-o direcție anume. Arta oratoriei m-a făcut să descopăr, între altele, nu doar puterea cuvintelor, ci mai ales forța întrebărilor deschise. Când stăteam, uneori, să-mi fac singur cafeaua, dacă un angajat mai puțin cunosc mie se apropia de încăperea comună a bucătăriei, nu ezitam să-l întreb dacă-și dorește și el un espresso ori un capuccino.

E vital să știi cum să spargi gheața.

Oamenii izolați într-o lume imaginară (cum ar fi meta-versul social-media) chiar nu reușesc să obțină respectul, aprecierea sau chiar admirația celorlalți. Eu cred într-o comunicare directă, poate chiar tactilă, care transmite emoție, căldură, prietenie. Prefer o strângere de mână în locul unui banal emoticon. Prefer să văd și să fiu văzut, decât să las doar mesaje audio sau video, lipsite de autenticitate.

După ce n-am mai fost ospătar, am învățat multe meserii: cea de vânzător, cea de constructor, cea de manager și, finalmente, cea de antreprenor. Fiecare treaptă parcursă m-a făcut să cultiv recunoștința. La capătul oricărei zile mi-am spus că trebuie să fiu mulțumit de marile și micile daruri primite: sănătatea, mintea clară, puterea de muncă a brațelor, contacte noi, șansa unei familii pașnice și credincioase. Am învățat să privesc lumea și prin ochii unui muribund aflat pe marginea unui pat de spital. Octavian Paler spunea undeva că drumul spre Paradis se pierde-n labirintul regretelor. Iată de mi-am asumat, fără să fiu deloc morbid, exercițiul unor plimbări prin cimitirul bunicilor. Mi-am dat seama că frustrarea și aroganța n-au niciun loc într-o patrie a liniștii, așa cum este locul de veci. În plus, am învățat să dezvolt empatia, dragostea pentru cei mai puțini norocoși decât mine, pe scurt: compasiunea.

Știu că-n viață primești ceea ce dai. 

Dacă ai oferit dragoste, Dumnezeu te va răsplăti cu afecțiunea unor cunoscuți și necunoscuți. Dacă te-au obsedat strategiile de umilire și răzbunare specifice oamenilor mici, nu vei gusta nicicând din măreție. Carisma, așadar, presupune inteligența inimii, nu doar agilitatea minții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *